miercuri, 27 aprilie 2016

Noaptea în Anvers


Cred că era trecut de ora 22 când am ieșit din nou afară. Cum se lăsase un frig ceva mai pătrunzător, am decis să scurtez cât mai mult distanțele pe care aveam să le parcurg pe jos, în afara încăperilor. Era pentru prima dată de la sosire când simțeam un disconfort termic, într-un climat ce este totuși mai blând decât cel al României în sezonul rece, datorită apropierii față de ocean. Așa că am coborât în subteran, la cea mai apropiată stație de metrou. Impropriu numit așa, deoarece nu este decât un mic tramvai subteran care circulă vreo 7 stații dus-întors. Am ieșit la suprafață în dreptul catedralei, care era luminată superb, anunțând parcă una din acele nopți pe care nu le vei da uitării și de care îți vei aminti cu un soi de bucurie melancolică. Urcând pe scările rulante, vedeam cum se deslușește primul turn înalt, apoi toată clădirea în splendoarea sa. O fixasem în acel moment foarte atent cu privirea, pentru că știam că aparatul de fotografiat în zadar va încerca să redea nuanța pe care o percepeau ochii mei.

Am mers pe străduțele pe care mă plimbasem și în timpul zilei. Erau mult mai vii și mai colorate, cum era de așteptat pentru o seară de vineri. Am fost întâmpinat de un grup de tineri, care foarte probabil, și un pic impulsionați de anumite licori, cântau niște versuri în limba lor dificilă. Manifestarea lor nu avea nimic brutal sau care să te facă să te simți în primejdie, ci părea ceva din comportamentul unor oameni care știu să se bucure de viață. Simțeam că mă cuprinde o și mai mare veselie, văzându-i. M-am oprit în două localuri, ca să aflu atmosfera și pentru a încerca din specialitățile apreciate de bere belgiană. Ceea ce nu m-a dezamăgit deloc, primind recomandări să încerc mai multe sortimente când voi ajunge la Bruxelles. Am fost surprins să văd cum oameni de toate vârstele se aflau aici ca să se distreze și să socializeze. Tinerii păreau că și-au uitat telefoanele acasă, nu zăream aceeași manie pentru dispozitive ca la noi în țară. Am dorit apoi să mai ies la aer, unde aveam să descopăr o altă atracție locală. Mi-a ieșit în cale o stradă luminată în roșu, cu vitrine, în care nu erau însă expuse diamante, ca la gară, ci aici se puteau admira tipul acela de exponate care au făcut celebru orașul mai de la nord, Amsterdam. Plimbarea devenise destul de interesantă și parcă nici frigul de afară nu mai părea atât de pătrunzător ca înainte. Totul a fost completat de un comentariu savuros pe care îl auzisem în spatele meu în limba română, referitor la exponate, într-un limbaj care însă nu îmi permite să reproduc aici momentul. Am fost surprins să îmi aud limba pe această stradă, era pentru prima oară de când mă aflam în Belgia, cum probabil și acel om ar fi fost, știind că în raza sa de acțiune verbală se afla un conațional, altul în afară de prietenii lui. Mi-am continuat drumul.

Trecuseră poate mai bine de trei ore de când plecasem de la hotel, dar simțeam că noaptea este încă tânără și cum aveam încă destulă energie, am continuat să umblu. M-am deplasat tot cu acel pre-Metro, care încă circula. Coboram în mai multe stații, ieșeam la suprafață, mă plimbam, apoi îl luam din nou. Nici nu mai știu exact de câte ori. De asemenea, nu știam nici dacă acea cartelă de un euro și ceva îmi permitea să fac asta. Vedeam însă că oamenii nu și le validează și am renunțat la tentativa de a mă informa cu privire la regulile de călătorie. La un moment dat, urcaseră și doi tineri de culoare, care beau amândoi dintr-o sticlă ce părea a fi de rom jamaican. Dar la fel cum am mai spus, cei doi nu deranjau pe nimeni că fac asta, paznicii nu le cereau să se dea jos sau să înlăture sticla. Chiar aș putea spune că era ceva respectuos și discret în felul în care dădeau pe gât din sticlă, fără expresii de genul unchiule!” sau „ia tată!”, cum puteam auzi, de exemplu, dinspre scaunele din spate ale autocarelor, în unele seri când făceam naveta între Constanța și Medgidia, în timpul liceului.

Pre-metro Anvers

M-am oprit la stația Diamant, care face legătura cu gara. Am stat aici preț de vreo zece minute. În cel de-al treilea ceas de după miezul nopții, era aproape pustie. Ici, colo, mai apăreau oameni, mulți probabil care se aflau ca și mine aici, în scopuri contemplative. Toți aveau acea caracteristică, de a fi zâmbitori și bine dispuși. Am zărit apoi de la spate omul responsabil de curățenia din gară, care conducea acea mașinuță ce acolo ține locul măturii noastre. În timp ce îl așteptam să se întoarcă cu fața spre mine, mă gândeam că figura lui ar trebui să arate o grimasă, nu din cauza meseriei sale, ci măcar pentru faptul că a fost nevoit să se trezească atât de timpuriu în noapte și să meargă să muncească. Nicidecum, omul acela a afișat un zâmbet și mai cald și natural ca celelalte și îmi amintesc că m-a și salutat într-un mod inedit, ridicând ușor mâna dreaptă spre cap. Părea fericit de condiția sa și probabil sentimentele sale pentru fascinanta gară erau și mai puternice. M-am gândit apoi că munca, sub orice formă cinstită a sa, nu ar trebui să reprezinte niciodată o rușine. În scurt timp, am părăsit gara și am ajuns la hotel, mulțumit pe deplin de tot ceea ce a însemnat această ultimă seară petrecută în Anvers.


vineri, 22 aprilie 2016

Medgidia - orașul care trăiește din amintiri


Călătorul care pornește din București spre Constanța ajunge la un moment dat într-un oraș aflat în centrul județului cu ieșire la mare. În ținutul aspru dobrogean, încep să se deslușească treptat coline, pământuri cultivate, apoi construcții, iar Canalul Dunăre - Marea Neagră întretaie astăzi urbea ce poartă numele unui sultan, Abdul Medgid. Trenul nici nu ajunge bine în gară, că deja pleacă mai departe în grabă. Acest timp scurt îi este insuficient orașului pentru a-și spune povestea.

Canalul Dunăre - Marea Neagră, la Medgidia

Medgidia, pentru copiii care s-au născut și au trăit aici, iar acum se află la maturitate, reprezintă un spațiu al amintirilor, în care și-au petrecut primii ani din viață alături de tovarășii săi de joacă. A urmat perioada în care aceste activități puerile au fost înlocuite cu plimbările și ieșirile în oraș, adesea parcurse în pas lin și care implicau pentru oricine, aproape, trecerea podului de peste Canal. Erau acele zile de vară ce se sfârșeau la ore târzii, când răcoarea nopții reușea să ademenească tinerii, ce își găseau loc pe o bancă, unde stăteau la lungi conversații. Toate aceste clipe memorabile erau premergătoare momentului despărțirii dintre aceștia și orașul natal, pentru că nu avea să existe și cel de-al treilea stadiu pentru majoritatea dintre ei. Proaspeții absolvenți de liceu ar fi avut două variante. Prima dintre acestea era să rămână aici să se angajeze, fără să aibă însă prea multe oportunități, iar cea de-a doua să își continue studiile universitare în alt oraș. Este de la sine înțeles faptul că cei mai mulți au preferat a doua variantă. Această generație, despre care se vorbește la trecut, în ciuda faptului că ciclul s-ar putea repeta și în zilele acestea, a fost martora schimbărilor iremediabile pe care le-a suferit orașul în decursul anilor.

În trecut, Medgidia a fost un oraș puternic industrializat, ce a avut o ascensiune în perioada socialistă. De la o așezare primitivă de câteva mii de locuitori după război, a evoluat în scurt timp la un oraș cu fabrici și locuințe, cât și cu obiective de recreere, care au atras oameni sosiți din toate colțurile țării. Nimic nu descrie Medgidia mai bine ca fabrica de ciment, simbolul său și cel mai important reper industrial al așezării. Rolul acesteia a devenit astăzi foarte limitat, de unde se explică și regresul orașului. Blocurile aflate în imediata apropiere a fabricii oferă cea mai bună mărturie a schimbării. Pentru un copil născut în anii de după revoluție, care își petrecea unele zile la bunici în acele locuri, totul are o semnificație aparte. El iubea acel spațiu care, în ciuda faptului că nu era decât un bloc cu două scări și două etaje, aducea mai degrabă cu viața din mediul rural, fiind împrejmuit de o curte. Aici, oamenii deprinși cu obiceiurile pe care le aveau din locurile de proveniență, amenajaseră grădini, în care nepoții lor orășeni puteau vedea pentru prima dată cum se cultivă și cresc anumite plante. Mai mult decât atât, oamenii creșteau și animale în spatele locuințelor, de la pui de găină până la porci, în niște stabilimente improvizate, ridicate în mare parte din materiale provenite din fabrică, pe care ei le numeau cotețe.

Părea că nimic nu ar fi putut să afecteze dinamismul de care dădea dovadă acel loc. Sărbătorile reprezentau momente în care familiile se reuneau la mese, după ce bătrânii aveau grijă să sacrifice câte ceva din efectivul de animale. În timpul verii și în toamna timpurie, se strângea recolta. Erau vremurile în care cei de acolo se aflau încă în putere”. Trecerea necruțătoare a timpului a făcut ca acea curte, atât de vie cândva, să aibă astăzi un aspect fantomatic, precum orașul Medgidia în sine. Nu se mai aude sirena dinspre fabrică ce marca în trecut schimburile de tură, pe care copiii le așteptau cu nerăbdare, știind că mamele lor se vor întoarce îndată de la muncă. Datorită acestui sunet, care s-ar putea distinge cu ușurință printre altele, numele fabricii de ciment avea să rămână pentru ei plin de o rezonanță caldă. În asemenea stadiu ajunsese fenomenul industrial în oraș, unde și tinerele femei erau angajate în această ramură dificilă.

Din ceea ce s-a povestit despre comunism, știm cu siguranță că există atât nostalgici ai acelor vremuri, cât și oameni care condamnă tot ceea ce a făcut fostul tovarăș. Cum și timpurile de acum oferă satisfacții, dar și destule deziluzii, ideea aceasta ar putea fi valabilă și pentru trecut. În cele mai multe cazuri, calea adevărului se află undeva la mijloc. Iar la Medgidia, găsim un loc unde balanța înclină spre ce era înainte, o perioadă care a reprezentat totuși momentul de apogeu al orașului în toată istoria sa. Și nu este doar situația Medgidiei, ci și a altor orașe mici și mijlocii, poate chiar și a celor mari. Unde cei născuți în primii ani ai României post-revoluționare își așteptau părinții să se întoarcă de la uzine, înainte ca industria să piară treptat. Și cine știe câți dintre aceștia au acum părinții plecați în Spania, Italia sau pe alte meleaguri, pentru că n-au mai avut din ce să trăiască aici.

Dincolo de Canal, peste pod, se întinde cealaltă parte a orașului, unde s-a așezat cu precădere populația tânără. Întregul cartier poartă numele unei întreprinderi defuncte, IMUM (Întreprinderea Metalurgică de Utilaje Medgidia). Denumirea rămâne însă și astăzi în obiceiul locuitorilor când vine vorba de acest reper. Istoria acesteia a fost mult mai dureroasă decât cea de la ciment. Trecută printr-o privatizare brutală, fabrica a fost secătuită în scurt timp de tot ce avea mai valoros, devorată precum acele antilope ale savanelor africane care au căzut pradă leilor. Și nu au trecut nici măcar trei decenii de când această fabrică asigura existența pentru câteva mii de oameni. Au rămas doar numele și decorul ce pare desprins din filme apocaliptice.








Foste unități ale IMUM

Au existat ambiții printre cele mai îndrăznețe în această urbe constănțeană. Pe la începutul anilor 80, se finaliza un mare complex sportiv (astăzi denumit Iftimie Ilisei, după numele primarului de la acea vreme), ce cuprindea o sală polivalentă, un patinoar, un bazin olimpic și un stadion de fotbal de aproape 33 de mii de locuri. Nu aveau să se ridice niciodată la nivelul așteptărilor, găzduind puține evenimente sportive de mare semnificație. Dintre toate, în prezent doar sala sporturilor se prezintă în condiții decente, în timp ce stadionul rămâne în continuare al treilea ca mărime din țară. Inutilitatea acestei construcții apare și mai evident astăzi, când populația orașului nu mai are mult și se situează sub capacitatea stadionului. Complexul în sine oferă imagini în care termenul dezolant este destul de indulgent.

Stadionul din Medgidia



Imagini din interiorul clădirii bazinului


Dincolo de ruine, se observă astăzi apusul calm al soarelui la Medgidia, orașul care nu încetează să privească în urmă. Priveliștea din plan depărtat, asupra terenurilor care erau cândva ocupate de viță de vie de soi bun, ne amintește că nu mai există aici nici măcar renumitul vin, ce poate ar fi reușit să mai îndulcească puțin din acest amar al vremurilor.


marți, 19 aprilie 2016

Procesul - Labirintul gândirii lui Kafka



O carte dificilă, care îți pune serios mintea la încercare, realizată într-un stil ambiguu, cu unele întâmplări dintre cele mai bizare. În timp ce o citești, vei avea impresia că te poartă într-un adevărat labirint. Este ceea ce mi s-a întâmplat în ultimul weekend, când am lecturat-o în două zile, fiind un roman destul de scurt, numărând ceva mai mult de 200 de pagini. Nu obișnuiesc să scriu articole imediat după citire, însă în cazul Procesului de Kafka, simt că funcționează acel proverb, de a bate fierul cât este cald. Cartea reușește în mare măsură să capteze atenția cititorului pe tot parcursul acțiunii. Există foarte multe noțiuni de ordin juridic ce ar trebui să facă lectura mult mai interesantă pentru cei care studiază în domeniul dreptului. Romanul este incomplet, cuprinzând unele capitole neterminate, cât și alte însemnări la care autorul a decis să renunțe. A fost publicat post – mortem, în anul 1925, ca majoritatea lucrărilor sale, de către Max Brod, un bun prieten care a încălcat dorința lui Kafka de a arde tot ceea ce scrisese.

Din primele rânduri ale romanului, aflăm că Josef K, personajul principal, fusese calomniat și arestat fără motiv chiar în dimineața celei de-a treizecea aniversări a sa. În locuința sa inchiriată, unde mai stăteau și alte persoane, ajung doi gardieni care îl înștiințează despre acest fapt. K le declară că este nevinovat, lucru pe care îl va pretinde pe tot parcursul cărții. De asemenea, niciunul dintre cei doi, cum nici ceilalți cu care se va mai întâlni și va discuta, nu vor dezvălui cauza pentru care a fost arestat. Practic, cu cât se vor aduna mai multe discuții referitoare la procesul său, din ce în ce mai neclară va deveni situația. Deși se află în arest, K este lăsat în libertate” până la rezolvarea cazului. Își dă seama că această justiție este o autoritate necunoscută și inaccesibilă. Toate vizitele sale îl vor face să își dea seama că este un proces care nu s-ar sfârși niciodată. Finalul cărții ne readuce în situația inițială. În ajunul zilei în care împlinea 31 de ani, la ușa lui K bat alți doi indivizi, ce nu vorbeau și care îl scot în stradă. Își va găsi sfârșitul într-o carieră de piatră de la marginea orașului, ultimele sale cuvinte rostite fiind Ca un câine!”. În principiu, sunt două aspecte esențiale pe care voi încerca să le conturez în legătură cu romanul: caracterizarea protagonistului și mesajul pe care încearcă să îl transmită această operă. De la dezvoltarea acestora, ar putea să reiasă lucruri interesante din această carte, repet, cu caracter ambiguu, ce lasă loc de interpretări.

Josef K este tipul personajului intelectual, abil în gândire, care a izbutit într-o perioadă scurtă să ocupe o funcție importantă într-o bancă, aceea de procurist. Lucru ce pare că îi asigură venituri destul de mari, fapt dovedit din disponibilitatea sa de a oferi bani diferitelor persoane cu care se va întâlni, în vederea rezolvării unor chestiuni. În acea dimineață când este surprins de vestea arestării, firea sa calculată gândește că ar putea fi vorba de o farsă a unui prieten. Când vede însă că se adună multe persoane implicate în caz, își dă seama că este o problemă serioasă, reală. Cel puțin la începutul romanului, rareori se întâmplă să ia decizii pripite, expunând ceea ce gândește înainte de a vorbi. În ciuda faptului că lupta împotriva unui sistem bazat pe relații, numele respectabil pe care și-l crease, precum și legăturile pe care le avea cu unii oameni importanți i-ar fi putut oferi un mare avantaj. Ceea ce avea să îl afecteze pe K în evoluția procesului era îngâmfarea sa, cât și atitudinea sa de superioritate. Încă de la început își zice în gând că o persoană care îi este egală din punct de vedere al gradului de inteligență ar putea să îl înțeleagă și să clarifice situația. Nu va ezita să își umilească unii oponenți și cu toate că era adesea plauzibil și logic ceea ce afirma, modul său în care își exprima părerea față de ceilalți era oarecum lipsit de finețe, neplăcut pentru receptor. Toate acestea dau un înțeles tragic și absurd asupra destinului personajului principal. Edificatoare în acest sens este scena cu judecătorul de instrucție: K s-a întrerupt și a privit în sală. Se exprimase în termeni duri, mai duri decât ar fi dorit, dar tot ceea ce spusese era corect”. 

Josef dă dovadă și de o nestatornicie în comportare. Se întâmplă să nu țină cont de sfaturile celorlalți și să se gândească doar la cum să își demonstreze nevinovăția. Are obiceiul de a contrazice. În alte cazuri, personajul aduce cu acel Meursault creat de Albert Camus, care se află într-o stare de letargie, indiferență și pare să nu îl mai intereseze evoluția procesului său. Unchiul său îl va vizita și va încerca să îl ajute. Atitudinile lor contrastează evident, unchiul fiind foarte agitat și certându-l, în timp ce K se simțea obosit de strădaniile sale, acționa oarecum mecanic la propunerile lui și nu își dorea decât să se sfârșească acea vizită a rudei pe care o numea Fantoma de la țară. De asemenea, pe parcursul întregii acțiuni este distras de către femei, calitatea de acuzat în care se afla părând să îl facă mai atractiv în ochii acestora. Toate aceste femei care apar în viața lui K sunt de moravuri îndoielnice, având legături apropiate și cu alți bărbați.

Ajuns în dom, într-o zi ploioasă, mohorâtă (pe tot parcursul acțiunii, tonurile sunt închise, cenușii, este descrisă o vreme mohorâtă, ploaie, furtună sau viscol), unde se mai aflau doar un paracliser și pastorul, cel din urmă intră în discuție cu K și îi spune că procesul său nu merge în direcția dorită. Aici K are impresia că întâlnește primul om cu care poate vorbi ceea ce dorește, dar preotul îl avertizează că se înșală și îi spune o parabolă. K îi repetă și acestuia că este nevinovat, iar pastorul îi răspunde că este o caracteristică a celor vinovați obiceiul de a-și pretinde nevinovăția. Cum de altfel, reiese și ideea din roman. Sistemul și societatea îl considerau vinovat pe K, motiv pentru care a fost arestat. Iar fiecare negare a sa și convingerea că este nevinovat nu făceau decât să fie în dezavantajul său și să le confirme contrariul, acela că era vinovat. 


1. Concepția asupra acestui roman lasă loc multor interpretări, din pricina faptului că există destule necunoscute. Nu cunoaștem cine l-a calomniat pe K, din ce cauză și nici cum ar putea să rezolve acest caz. Am putea bănui că directorul – adjunct a fost acea persoană, deoarece există neînțelegeri între ei, este cel care ajunge să îi cotrobăie prin birou și aflăm din pasajele la care autorul a renunțat că acest om obișnuia să îi placă tot ceea ce ura K. S-ar putea dezolta idei ale teoriei existențialismului, prin absurditatea condiției umane, cât și neputința omului de a lupta în fața unui sistem bolnav, birocratic peste măsură. Este o realitate descrisă în mod abject, chiar grotesc. O lume în care deciziile importante se luau în condiții de necrezut, justiția își avea sediul într-un pod de casă, tribunalul era într-o cameră de locuit, relațiile de care dispuneau cântăreau mai greu decât alte demersuri, iar oameni ce păreau de joasă speță aveau tangențe cu cei mai mari și aveau putere de influență. Este o lume în care Josef K, un om ghidat după anumite principii, nu se poate adapta și, ca atare, singura soluție o reprezintă înstrăinarea acestuia, prin condamnarea la moarte.

2. O altă interpretare ar putea veni ca un fel de opunere împotriva regulilor impuse de sistem și a convenționalului. Poate că a fost un prevăzător Kafka și a reușit să anticipeze, de exemplu, efectele pe care le-a avut aplicarea ideologiei marxiste la mijlocul secolului trecut și care încă este dusă mai departe și în zilele noastre în unele societăți. Arestarea lui Josef K, fără motiv, în condițiile în care era nevinovat, cum spunea acesta, ar putea fi comparabilă cu era socialismului, în care exista riscul ca simple neînțelegeri între vecini să conducă la acțiuni cu urmări grave. De asemenea, toate coincidențele din roman, faptul că protagonistul este permanent urmărit de tot felul de oameni, care toți reprezintă Justiția, felul rapid în care se propagă vestea acuzării sale, reprezintă o apropiere față de acest gen de societate, bazată pe supravegherea, dirijarea și planificarea mersului său.

3. Cartea m-a dus chiar și spre alte cărări, făcând legături între aceasta și filmul Shutter Island. Și cred că regizorul s-a inspirat în bună măsură din Kafka. Mărturisesc că prima corelație pe care am făcut-o a fost în momentul în care Josef K a simțit acele amețeli, ca și când s-ar fi aflat pe un vapor în mijlocul furtunii, în podul unde se aflau grefele. În film, protagonistul, un detectiv (Teddy Daniels) pe care îl interpretează Leonardo di Caprio, ajunge pe o insulă unde se afla un sanatoriu ce găzduia oameni cu afecțiuni psihice foarte grave. Este chemat să cerceteze o evadare a unei paciente și ajunge la concluzia că acolo se petreceau și erau ascunse lucruri îngrozitoare, precum experimentele pe creier și concepe un plan prin care să plece de pe insulă și să dea în vileag acel loc. În momentul în care crede că este la un pas să descopere dovezile incriminatoare, cum de altfel și majoritatea celor care am urmărit filmul, am fost de aceeași părere, el află că era de fapt unul dintre pacienții sanatoriului, printre cei mai periculoși, cu o bună pregătire militară, că avea alt nume față de cel pretins (Andrew Laeddis) și că era internat acolo de doi ani, din cauză că și-a ucis soția, crimă pe care nu reușise să o accepte ca fiind reală.  După ce am citit Procesul și mi-am reîndreptat atenția spre film, am observat că apare și o scenă în care se vorbește despre geniul lui Kafka, atunci când adevărata Rachel Solando i se arată în închipuirea lui Andrew, într-o peșteră. Spune ceva asemănător cu ce am scris mai sus referitor la nevinovăția pe care o pretindea K. Cum cei considerați nebuni de către oameni sunt țintele cele mai ușoare, pentru că orice protest al lor nu face decât să le confirme teoria și că negarea lor nu are nicio importanță. Nici în cazul lui Andrew Laeddis nu funcționeză acest scenariu revoluționar din istoria psihiatriei. Deși dă semne îmbucurătoare imediat după, recunoscându-și adevărata identitate și crima, el va reveni la vechile închipuiri și suspiciuni, ceea ce îi va determina pe ceilalți să aplice măsuri în vederea eliminării acestuia ca individ.


Mai jos, am selectat unele ilustrații ce redau sugestiv întâmplări din roman.









http://www.art-3000.com/

vineri, 15 aprilie 2016

Jurnalul unui călător în Belgia - O zi în Anvers


Este cea de-a treia zi petrecută în Belgia și mă aflu în gara din Anvers, care mărturisesc că este cea mai fascinantă clădire de acest tip pe care o văd. După ultima zi petrecută, care a fost atât de plină de evenimente, încât tocmai acum găsesc ocazia să mai scriu, pot spune că Anvers îmi va lipsi. Mai sunt aproape trei sferturi de ceas până la despărțire, când va sosi trenul ce mă va duce la Bruxelles, unde voi mai sta o zi să aflu și ce are capitala de oferit.

De îndată ce m-am trezit (ieri), am luat micul dejun și m-am îndreptat spre gară, fiind cel mai apropiat obiectiv, prilej cu care mi-am cumpărat în avans biletul pentru astăzi. Este o clădire foarte mare, cred că mergi mai bine de 300 de metri de la un capăt la celălalt al ei. Este dispusă pe patru niveluri, iar intrarea principală are o arhitectură deosebită. Am cercetat aproape toată gara, observând frecvența cu care circulă trenurile, cât și oamenii care se găsesc aici. Sună oarecum ciudat să vizitezi o gară ca obiectiv turistic. Impresia pe care mi-o face este puternică. Ca român, am tendința de a asocia gara cu prezența păturii de jos a societății, pe când aici, umblând la fiecare etaj, nu am reușit să zăresc vreun cerșetor. De la gările în care se vând covrigi, specialități orientale și băuturi la dozator, cu taximetriști care vânează călători grăbiți, dispuși să le accepte condițiile, am ajuns aici, unde se află vitrine cu diamante. Cu toate că există și în țara noastră gări monumente, dar care din păcate nu se bucură de o bună întreținere și valorificare. Un asemenea caz am văzut când mă aflam în fața gării din Arad , poate cea mai frumoasă clădire de acest tip de la noi.

                                                                              

Intrarea principală a gării
                                                            

Magazine de diamante în gara din Anvers

Am părăsit gara și am văzut că în dreapta sa se află o mare grădină zoologică. Am luat-o însă la stânga, pe o stradă mare, care duce până în centrul orașului. Am observat că foarte mulți aleg să se deplaseze cu bicicleta, ceea ce face ca traficul rutier să fie mai puțin intens. Anvers, oraș din Belgia, țară asemănată de mulți cu Franța, aduce mult mai bine cu Olanda, țara de la nord. Trecând printre oameni, se poate simți o anumită dezinvoltură, iar la Bruxelles mă aștept să întâlnesc un aer ceva mai sobru, franțuzesc.

Printre obiectivele vizitate s-au numărat centrul orașului, cu piața centrală, împrejmuită de clădiri în stil baroc și o fântână care îl ilustrează pe eroul local, Brabo, despre care se spune că a eliberat orașul de sub tirania unui uriaș, căruia i-a tăiat mâna și a aruncat-o în râul Scheldt. Am ales apoi să vizitez catedrala, în schimbul unei sume destul de mici. Trebuie să menționez că aici viața este destul de scumpă, prețurile depășindu-le chiar și pe cele pe care le întâlnisem în Anglia. Însă, în ambele țări, intrările în obiective precum muzee sau catedrale sunt la sume acceptabile, ceea ce este o politică destul de bine intenționată. Mai mult, la unele dintre acestea, intrarea este gratuită, iar exponatele și prezentările pe care le poți vedea acolo sunt de cea mai bună calitate. Catedrala este impunătoare, realizată în stil gotic, ca majoritatea bisericilor romano – catolice, cu toate elementele care trebuie să existe înăuntru, precum scaunele, vitraliile, amvonul sau orga. Nu este ceva inedit pentru un călător din România, pentru că am avut ocazia să vizitez primăvara trecută o catedrală asemănătoare la Alba Iulia, despre care n-aș spune că se lasă cu mult mai prejos față de aceasta. Catedrala din Anvers a rămas neterminată, lucru vizibil din faptul că cele două turnuri din față sunt inegale. Elementul de excepție din interiorul său constă în mâna marelui pictor flamand Rubens, care a trăit în acest oraș și care a îmbogățit catedrala cu câteva din creațiile sale.

Interiorul Catedralei din Anvers

Am mai vizitat castelul din Anvers, despre care nu pot spune că impresionează și am mai fost într-un muzeu al ciocolatei, care se concentra destul de puțin pe istoricul acesteia în Belgia, o țară recunoscută în acest sens, însă au fost multe aspecte plăcute și haioase, unde am putut vedea tot felul de obiecte confecționate doar din ciocolată. Îmi plăcea că văd pe străzi oameni bine dispuși, oameni bine îmbrăcați, chiar stilați (aveam impresia până atunci că străinii nu prea dau preț pe cât de bine se îmbracă).



Muzeul ciocolatei

Am avut parte și de un episod pe care cred că îl voi povesti amuzat în mai multe rânduri de acum încolo. Eram într-un magazin, unde am zărit un bărbat, undeva pe la 40-50 de ani trebuie să fi avut, care purta ciorapi de damă și pantofi cu toc. L-au observat și celelalte persoane care mă însoțeau, tot de naționalitate română ca și mine. Ne uitam când la acea apariție insolită pe tocuri, când unii la alții, rânjind discret, precum acei oameni care atunci când bârfesc, se arată totuși grijulii ca nu cumva să fie observați de subiectul discuției. Mai surprinzător pentru noi decât să vezi un bărbat îmbrăcat ca o femeie, care era chiar solid, cu părul cărunt, încât doar vestimentația anormală genului său îl scotea din tipar, era faptul că nu mai erau persoane în acel magazin, destul de populat de altfel, care să își dea coate sau să se holbeze cu mirare la ciudățenia din fața lor. Toți ceilalți spectatori păreau că își văd de treabă. Nu voi susține vreodată o asemenea apariție, ba chiar mă simțeam bucuros în acel moment că trăiesc într-o țară cu anumite dogme, ultrareligioasă pe alocuri, și despre care cred sau mai bine zis, sper, că nu va prelua și asemenea modele occidentale. Totuși, s-ar putea desprinde după această întâmplare și o părere contradictorie. Episodul de ieri ar putea fi privit și din altă perspectivă, ca o lecție dată de o societate mult mai așezată ca a noastră. Punem întotdeauna decalajul existent între noi și alții pe seama unor motive ce privesc banii, istoria, politica, neșansa, dar de puține ori ne gândim că poate și obiceiurile noastre și atenția cu care îi privim pe cei din jur pot fi neajunsuri la fel de mari precum celelalte.

După orele pe care le-am petrecut în oraș, m-am întors la hotel, pentru a lua masa și pentru a mă odihni puțin, pentru că aveam de gând să îl descopăr și pe timp de noapte. Și într-adevăr, avea să fie o decizie foarte inspirată. 

Și despre care veți afla în următorul articol pe această temă.

marți, 12 aprilie 2016

Mănăstirea din Parma - o iubire ce ar părea imposibilă



Am apreciat întotdeauna abordarea scriitorului francez Stendhal (1783-1842), ce are darul de a captiva cititorul pe tot parcursul narațiunii. Sunt mai degrabă un adept al relatării la persoana I, însă mărturisesc că una dintre primele mele pasiuni în materie de literatură a venit din partea lui Stendhal, în timp ce lecturam romanul Roșu și negru” cu câțiva ani în urmă. Stilul autorului este direct, preferă să nu se aventureze în detalii de prisos, se întâmplă deseori să treacă ani de zile în câteva pagini, iar unele personaje își fac brusc apariția. Ceea ce surprinde la Stendhal este maniera în care expune trăirile personajelor, capabile de o introspecție amănunțită, în ciuda faptului că discutăm de vremuri timpurii, de la începutul secolului al XIX-lea. În acest sens, îl consider un revoluționar al genului, care a depășit condiția mijloacelor de care dispunea. Fără îndoială, Julien Sorel, protagonistul romanului menționat, introdus în motivul drumului inițiatic, trezește interes și în rândul tinerilor din zilele noastre. Despre Roșu și Negru probabil că voi discuta cu altă ocazie, pentru că astăzi am decis să analizez celălalt roman celebru al său, Mănăstirea din Parma, pe care îl văd de o complexitate mai mare, l-am citit mai recent și cuprinde un amănunt ce a reușit să mă pună mult pe gânduri.

Romanul este structurat în două volume și acțiunea este concentrată în jurul personajului Fabrizio del Dongo, un tânăr de origine nobilă, care trăiește în Italia. Voi trece rapid peste evenimente, așa cum obișnuiește și Stendhal, de la primii ani din viață ai lui Fabrizio, în castelul tatălui său de pe malul lacului Como și până la decizia de a merge să lupte pentru Napoleon la Waterloo, unde parcurge un drum inițiatic, trăiește momente neplăcute și se va întreba mereu dacă el chiar a luptat într-o bătălie adevărată. Întors în Italia, este luat sub aripa protectoare a mătușii sale, ducesa de Sanseverina, care îl va trimite apoi să studieze timp de trei ani teologia, la Napoli. Revine după această perioadă la Parma, de aici începând cea mai interesantă parte din acțiune, care de altfel a fost inclusă în ecranizarea din 1948 a romanului. Fire nestatornică, va avea mult de suferit din pricina ușurinței cu care se implică în aventuri amoroase, fiind provocat de către un actor gelos, pe care Fabrizio îl ucide. În urma acestei crime, cât și a împrejurărilor politice nefavorabile, tânărul va fi condamnat la 12 ani de închisoare. 

De aici ia naștere un episod inedit, unic probabil în istoria literaturii. Închisoarea, marea temere a lui Fabrizio, care îi dăduse fiori după ce a fost închis în Franța și convins că destinul îl va readuce într-o zi în această situație , nu i se înfățișează în acest fel, despre care și el exclamă: Cum, asta să fie închisoarea? Așa să arate locul de care m-am temut atâta?” Toată această impresie se datora fiicei directorului închisorii, Clelia Conti, de care el se va îndrăgosti. 

Ajuns în turnul Farnese al închisorii, Fabrizio urma să stea într-o cameră ce avea vedere spre locul în care fata inocentă și singuratică obișnuia să își petreacă timpul, alături de păsările sale. Încep să îl încerce noi sentimente, pe care nu le mai trăise până atunci, în prezența altor femei. Să fii fost oare din pricina libertății de care era privat? În multe cazuri, influențați de ideea că am putea pierde ceea ce am avut, noi oamenii ajungem să apreciem unele lucruri tocmai în ceasul în care acestea devin amenințate cu dispariția. Pe eroul nostru îl așteptau mulți ani în temniță, ea fiind singura prezență feminină din viața sa, care îl face să privească cu speranță lunga perioadă de detenție. Un prim necaz de care se lovește vine în momentul în care află că fereastra sa cu zăbrele va fi acoperită de niște scânduri de lemn, încât deținuții să aibă priveliște doar asupra cerului. Pentru el, nu contează decât să privească acea ființă care îl încântă și va reuși să își concentreze toată atenția și să folosească tot ce are la dispoziție în acest scop. Astfel, folosește un obiect ascuțit improvizat, mai precis o cruce metalică, pentru a ciopli în lemn, până când găsește un spațiu din care să o privească pe Clelia și să îi transmită semnale. Ulterior, va izbuti să scoată una din scânduri, pe care o putea pune la loc în cazul în care ar fi fost observat de cineva.

Sentimentele fetei sunt reciproce, îndrăgostindu-se la rândul ei de tânăr. Comunicarea lor întâmpină numeroase restricții și limitări. La început, se ajută de limbajul semnelor sau comunică prin intermediul unui alfabet primitiv, unde mai punem la socoteală și faptul că Fabrizio scria cu ceea ce apuca, utilizând des un cărbune cu care își trecea fiecare literă în palmă. Fabrizio se împrietenește cu temnicerul, Grillo, care îl ajută în numeroase rânduri, iar Clelia izbutește chiar și să îi trimită scrisori, cu îngăduința acestuia. Ei reușesc după câteva luni să se întâlnească față în față, în secret, în biserică, fiind o scenă deosebită din roman.

Scena întâlnirii dintre Fabrizio și Clelia

Fata se va afla în plin proces de maturizare în timpul acestei legături cu Fabrizio, fiind cea care îi salvează viața (în acea închisoare se obișnuia să se otrăvească mâncarea deținuților, iar ea îl avertizează în scrisori, iar la un moment dat sosește în celula sa chiar înainte ca Fabrizio să guste din cina fatală) și pune la cale evadarea acestuia, în complicitate cu ducesa de Sanseverina, îngăduind chiar să i se administreze tatălui o doză de laudanum, otravă ce era la un pas să îi aducă moartea, pentru a-l scăpa pe Fabrizio de temniță. Simțindu-se vinovată de ce a făcut, că și-a trădat tatăl, Clelia ia o hotărâre în biserică, în fața Sfiintei Fecioare, spunând că dacă persoana iubită, Fabrizio, va rămâne în viață după tentativa de evadare, care era foarte periculoasă, prin escaladarea unui turn înalt de zeci de metri, ea jura că nu îl va mai vedea niciodată.

Fabrizio va reuși să evadeze, însă se va alege cu multe răni, care necesitau refacere. Își va petrece următoarele săptămâni la Grianta, pe malul lacului Como, alături de mătușa sa. În tot acest cadru idilic, care îi trezea bucurie în suflet cândva, el simte un regret și duce dorul zilelor în care se afla în turnul închisorii, lângă fereastra de unde își putea privi iubita. Vestea tristă de care știa cu câteva zile înainte de evadare, era aceea că fata urma să se mărite cu marchizul Crescenzi, după voia tatălui său, care o amenințase că o trimite la mănăstire dacă refuză căsătoria. Fabrizio o va găsi la întoarcerea sa la Parma pe Clelia drept doamna Crescenzi.

Tânărul nu o poate da uitării, ea la rândul ei îi spune într-o scrisoare că încă îl iubește, dar îi explică și despre jurământul care nu mai făcea posibilă iubirea lor. Aflat într-o stare de tristețe, Fabrizio se hotărăște să ia calea preoției, devenind arhiepiscop la Parma, doar cu gândul că ar putea să primească într-o zi vizita Cleliei. El are parte de un mare succes, impresionându-și enoriașii până la lacrimi în timpul predicilor. După multe încercări, după mai bine de paisprezece luni, dorința sa se împlinește, iar Clelia apare într-o seară la slujbă, ascultându-l. Fata îi va ceda, găsind o modalitate de a înșela jurământul pe care și-l luase, primindu-l pe Fabrizio doar noaptea, când nu era lumină în cameră: Am jurat Sfintei Fecioare, așa cum știi, să nu te mai văd niciodată; de aceea te primesc în bezna asta. Țin să știi că, dacă vreodată mă vei sili să te privesc în lumină, totul ar fi sfârșit între noi”.

Fără îndoială, încălcarea promisiunii se va număra printre motivele care au determinat cursul întâmplărilor ce au urmat. Finalul este abrupt, tragic, specific curentului realist adoptat de Stendhal, care se opune romantismului. Cum în „Roșu și Negru”, acțiunea se sfârșește dureros, cu Julien condamnat la ghilotină și cu scena din sfârșit, când Mathilde îi va purta capul, la fel și aici autorul nu se va arăta indulgent în deciderea destinelor personajelor sale. În ultimele patru pagini, se petrec trei ani și se pierd două vieți, urmând și a treia. Fabrizio, după ce a trăit trei ani de fericire deplină alături de Clelia, care au dus și la nașterea unui copil, întreținut de către marchizul Crescenzi, se arată nefericit și cu sufletul chinuit din pricina jurământului acesteia, cât și din cauză că fiul său, Sandrino, nu îl va cunoaște vreodată ca pe adevăratul lui tată. El nu își mai poate ține în frâu firea capricioasă, în timp ce iubita lui crede că o schimbare ar putea avea consecințe nefaste, pentru că fiul lor era un rod al nelegiuirii. El pune la cale un plan prin care să însceneze moartea copilului, cu scopul de a-l răpi. Numai că necazul face ca fiul lor să se îmbolnăvească de-a binelea și să se stingă din viață în câteva zile după înfăptuirea acestui plan diabolic. Mama sa, care l-a privit de multe ori pe Fabrizio la lumina lumânării când se aflau noaptea la căpătâiul pruncului bolnav, moare și ea peste două luni, în brațele iubitului său. Știind că are foarte multe de răscumpărat pentru tot ceea ce a făcut în toți acești ani din viață, nădăjduind să o reîntâlnească pe Clelia într-o lume mai bună, Fabrizio ia calea Mănăstirii din Parma, unde va mai trăi doar un singur an de zile.

Cartea, pe lângă această poveste fascinantă de iubire pe care o oferă, cuprinde și alte aspecte de mare interes. Este și un roman social, istoric și politic, ce surprinde Italia fărâmițată de la început de secol XIX. Mărturisesc că citirea poate fi anevoioasă în momentele în care Fabrizio se află pe front, unde sunt descrise evenimente din timpul luptei, însă din clipa în care eroul se întoarce la Parma, cu greu te mai poți despărți de lectură. O recomand din toate punctele de vedere.



vineri, 8 aprilie 2016

Din inima Bucureștiului până la “Budapesta”



Bucureștiul, pe lângă cel mai mare și important oraș al țării, capitală a României, reprezintă și o permanentă sursă de inspirație. Tind să cred că și cei trei ani și jumătate de când sunt stabilit aici se numără printre factorii care au avut o influență majoră asupra imaginației mele din acest moment. Ca orice mare oraș, este văzut ca un spațiu al contrastelor, în care se produc anumite fenomene de segregare, fie de natură socială, economică sau rasială. Cu atât mai pronunțate devin contrastele atunci când vorbim de o așezare din așa zisa lume în curs de dezvoltare, cum o numim noi, geografii. Bucureștiul are acel dar de a oferi lecții pe care poate nu le vezi atât de bine prezentate la Londra, Berlin sau Paris. Există o rută pe care am parcurs-o de nenumărate ori, care pornește din centrul orașului, de la Piața Universității și continuă spre sud pe o lungime de aproximativ 2 km, până la intersecția dintre Bld. Mărășești și Dimitrie Cantemir. Aici se vor remarca discrepanțe între oameni, clădiri, arhitectură, dar și diferențe de ordin temporal și istoric, fiind o zonă care a suferit multe modificări de-a lungul timpului, iar toate aceste reminiscențe sunt vizibile.

Punct de referință al capitalei, Piața Universității, cuprinde o mare densitate de clădiri importante, precum Universitatea, Teatrul Național, Spitalul Colțea, Intercontinentalul. Încărcătura istorică este deosebită, în acest perimetru fiind și locul care a marcat schimbarea, în urmă cu aproape 27 de ani. Astăzi, traficul rutier și zgomotul sunt elementele care deranjează, iar calitatea aerului ce se respiră aici trebuie să fie printre cele mai dăunătoare din țară. Mergând pe Bulevardul I.C. Brătianu, ajung în dreptul pasajului Latin, care face o trecere între primele două lumi distincte din acest traseu. Pe o parte se află Piața Sfântul Gheorghe, cu biserica și monumentul "kilometrul 0". De aici încep să se desfășoare cartiere destul de paupere, populate în mare parte de grupuri marginale din punct de vedere social și economic. Este realitatea tristă cu care se confruntă, nu doar Bucureștiul, ci și alte mari orașe ale României, prin existența acestor arii de sărăcie aflate în interiorul zonei centrale, ale căror clădiri ruinate cu greu mai lasă indicii asupra unui trecut ce a fost cândva prosper. De cealaltă parte a străzii principale, se zărește strada Lipscani, coloana vertebrală a centrului istoric. Apropiindu-te de ea, poți chiar să o auzi. De aici pornesc precum ramurile unui arbore alte străduțe zgomotoase, în care tinerii, cu precădere, pot găsi la orice oră din zi sau noapte activități distractive. Aceasta este lumea unde au acces oamenii bine îmbrăcați, un adevărat paradis pentru cei care nu cunosc grija zilei de mâine, unde e cinstit să plătești 3 euro pe o bere de 3 lei. Nimic nu se compară însă cu farmecul șederii într-o clădire interbelică, aflată în stare avansată de degradare, despre care nu poți garanta că are să rămână neatinsă după un cutremur mai intens.

Înainte de următoarea intersecție a bulevardului, se poate găsi captivă printre blocurile socialiste, o mică biserică, Sfântul "Ioan cel Nou", care are o deschidere foarte mică spre stradă, încât dacă nu întorci capul spre stânga în cei 5-10 metri în care te deplasezi în dreptul ei, o vei rata. Ceva caracteristic pentru București, orașul unde bisericile stau ascunse după clădiri. Cumva trebuie să reflecte starea din vremurile pe care eu nu le-am prins, teama de a gândi altfel, grija de a nu fi văzut de cine nu trebuie, neputința de a te opune și a contrazice. Mi-am format ideile în baza a ceea ce am citit, din discuțiile cu părinții, profesorii și alți oameni care au cunoscut fenomenul și sunt conștient că îmi lipsește o piesă importantă, aceea de a fi trăit în vremurile precizate. Fără doar și poate, pentru mine noțiunea ar fi diferită, dacă acum aș fi mai în vârstă cu 10-15 ani.

Biserica "Sfântul Ioan cel Nou"

Continuând cursa mea, văd cum după blocul care umbrește biserica, apare la orizont elementul de modernitate al zonei, centrul comercial, în care vechea clădire a magazinului comunist "Unirea" a fost smălțuită cu o suprafață unde apar reclamele și siglele diferitelor branduri străine. Contrastul diurn constă în faptul că ziua, zona este foarte aglomerată, oamenii intră, cumpără și părăsesc magazinele în permanență, pe când noaptea, deseori am putut vedea cum oameni ai străzii se adăposteau în dreptul vitrinelor.



Piața Unirii, în timpul zilei

De aici trebuie să fii atent cum pășești, deoarece pavajul de pe trotuar, importat din China, a început să se desprindă și să cedeze. Încep iar să mă gândesc la timpurile dinaintea Revoluției. Dacă ar fi existat atunci ceva pe care să joc în picioare, cu siguranță ar fi fost ceva al nostru, românesc. Cumva nu e lipsită de claritate, e chiar destul de plauzibilă gândirea autorităților, din moment ce aici în țară nu mai există industrie care să producă astfel de materiale. Privesc acum cu amuzament o întâmplare de acum câțiva ani, când eram în târg la Bran, unde era expus un țoi autentic românesc, produs în PRC. Nu mă abținusem și am cerut lămuriri din partea vânzătoarei. Răspunsul a fost că la noi în țară nu se fabrică așa ceva, și ca atare, le aduc de acolo. Deci nici măcar atât, o sticlă, până la urmă.

Nici nu mă dezmeticesc bine, că mă întâmpină grandiosul bulevard al Unirii, fostul "Victoria Socialismului", despre care se spune că trebuie să fim mândrii ca români că acesta este mai lung și mai lat decât Champs-Elysees-ul parizian, cu toate că nu reprezintă nimic. Bulevardul, care se sfârșește în apropierea Casei Poporului, inițiatoarea construcțiilor de tip megaloman, care continuă să se ridice și astăzi, în vremuri post-comuniste, ascunde o istorie dureroasă a Bucureștiului. În urma sistematizării de după 1977, au fost sacrificate cartiere și clădiri ce erau mult mai reprezentative pentru capitala și țara noastră, față de aceste elemente de inspirație nord – coreeană. Au  fost distruse aproape complet așezări din cartierul Uranus, cât și din cel evreiesc, la est de Dâmbovița, unde s-a modificat și trama stradală.

Ajung mai departe pe Dimitrie Cantemir, unde nici măcar blocurile nu doresc să fie de aceeași culoare. Din nou, găsesc o altă biserică izolată (Biserica "Sfântul Spiridon cel Nou"), de data aceasta mai îndrăzneață ca precedenta, cu o arhitectură deosebită de stil bizantin, ce reușește să o scoată mai bine în evidență.

  
Bulevardul Dimitrie Cantemir

Biserica "Sfântul Spiridon cel Nou"


Capătul de linie, punctul de destinație îl reprezintă intersecția dintre Mărășești și Cantemir, cunoscută ca Budapesta, după numele unui faimos, dar și controversat restaurant cu specific unguresc care a existat aici în perioada comunistă, închis prin 2000. Intersecția se prezintă în nota întregului traseu, cu blocurile omniprezente, dar și prin contraste, venind oarecum ca o concluzie după toată această poveste. Se regăsesc aici două elemente diametral opuse, așa cum sunt și dispuse stradal. Pe de o parte, se înalță o biserică din secolul al XVII-lea (Biserica Slobozia), printre cele mai vechi din oraș, într-un colț înverzit ce pare mai degrabă desprins din mediul rural și ce reprezintă lumea spirituală, curată și tradițională. Peste drum, în diagonală, vechiul Budapesta a lăsat astăzi locul unui cazino, unde domnește lumea obscură, iar riscul, pierderea noțiunii timpului, dorința banului nemuncit și celelalte obiceiuri îndoielnice se simt ca acasă.

Biserica Slobozia

Intersecția Budapesta