Claudiu NĂSTASE: Fenomenul industrial în România

Foarte rare au devenit astăzi asemenea privelişti, precum cea surprinsă în apropiere de Târgu Mureş, care aminteşte de trecut şi ce redă imaginea generală a unei ţări de dinainte de revoluţie, o Românie puternic industrializată, aşa cum era expusă şi pe vechile bancnote ce ilustrau pe verso activitatea de la combinatul siderurgic din Hunedoara.

De obicei, un spaţiu industrial nu oferă privitorului de rând o impresie notabilă , reprezentând doar o înşiruire de fabrici, furnale, depozite şi alte anexe. Trecem adeseori cu oarecare nepăsare pe lângă astfel de obiective, aruncând cel mult o scurtă privire asupra acestor fabrici devenite majoritatea ruine şi care, pe lângă faptul că ascund unele poveşti, acestea reuşeau să schimbe cursul evoluţiei istorice.

Ne cunoaştem istoria şi am învăţat din spusele bătrânilor şi din cărţi faptul că în urmă cu mai bine de 70 de ani, ţara noastră avea să treacă prin schimbări majore, urmând practic o nouă direcţie. Pe de o parte, era începutul unei perioade dificile, ce tindea spre crearea unei societăţi utopice şi care venea total în defavoarea omului, ca individ şi fiinţă liberă. Ororile pe care le năştea acest sistem care a rezistat până în 1989, cu scopul de a elimina intelectualitatea interbelică şi cei care se opuneau regimului, mai ales la începuturile sale, sunt deja cazuri foarte mediatizate în prezent, precum memorialul de la Sighetu Marmaţiei, închisoarea de la Aiud, fenomenul Piteşti sau lagărele de pe şantierul primei serii de lucrări de la Canalul Dunăre – Marea Neagră. A urmat apoi o perioadă caracterizată de sistematizări, demolări masive, ce a lăsat ca moştenire o arhitectură deloc estetică, cu omniprezentele blocuri colective, cât şi clădiri şi obiective care impresionează mai degrabă prin dimensiunile lor.

Cu asemenea conducători care păreau că reuşească să inverseze rolurile în societate şi să răstoarne o ţară, destul de bine orânduită până atunci, cu susul în jos, au existat şi influenţe benefice. Printre acestea s-a numărat industrializarea, proces care a transformat o ţară predominant agrară într-una industrială. A fost privit drept un fenomen forţat, pentru că avea să imite o primă revoluţie industrială, declanşată în urmă cu aproape două secole, în Europa de Vest. În fapt, România nu a făcut decât să urmeze tendinţa dictată din partea influenţei şi care se manifesta la acel moment şi în alte naţiuni socialiste. S-a încercat şi s-a reuşit în bună măsură să se obţină cât mai mult cu putinţă dintr-un sector ce nu reprezenta neapărat un atuu pentru ţara noastră, anume industria. Agricultura a fost şi pare să rămână şi astăzi ramura economică cu cel mai mare potenţial, dar care a fost şi ea supusă unor grele încercări de-a lungul timpului.

Nu trebuie ascuns nici faptul că era industrială a cunoscut şi unele lacune, legate de criiteriile sale optime de localizare, care pe lângă privatizările şi interesele de după revoluţie sau de influenţa străină ce a îndemnat la închiderea unor fabrici pe motive de poluare şi tehnologie învechită, au contribuit şi aceşti factori. Astfel, au apărut industrii şi acolo unde condiţiile naturale erau potrivnice, unde accesibilitatea era redusă sau nu exista o bună piaţă de desfacere. Poate cel mai elocvent exemplu în acest sens este combinatul de aluminiu de la Slatina, care însă a rezistat, probabil şi datorită faptului că este singurul de acest gen din ţară. Materia primă, alumina, se producea în acele timpuri la Oradea şi Tulcea, puncte destul de îndepărtate de centrul unde se realiza produsul finit, situat pe râul Olt, ce nu are statut de cale fluvială navigabilă. Pe lângă unele poziţionări eronate, această politică industrială a încurajat şi monospecializările, dezvoltând oraşe în care predomina o singură ramură, fără a exista un plan secund în cazul în care activitatea de bază ar fi fost afectată. Ceea ce s-a şi întâmplat, asistând în prezent la oraşe întregi care s-au prăbuşit odată cu încetarea exploatării, cele mai defavorizate în această privinţă fiind aşezările urbane de pe Valea Jiului şi din Munţii Banatului şi Apuseni.

În sens pozitiv, se poate afirma că industria a scris istorie în felul ei şi a reprezentat acel element fără de care cursul şi evoluţia lucrurilor ar fi fost altfel. Mulţi din generaţia tânără n-ar mai fi existat astăzi, cel puţin nu sub forma actuală, dacă părinţii şi bunicii nu s-ar fi strămutat şi nu şi-ar fi legat destinele chiar în locurile unde se ridicaseră şi fabricile. Reprezintă un aspect al identităţii, oricât am renega aceste embleme ale comunismului, ele fac parte din istoria noastră, sunt cumva moştenite în codul genetic, iar vorba înţeleaptă românească spune că omul trebuie să accepte şi să nu îi fie vreodată ruşine de locul din care provine, oricât de cenuşii ar fi nuanţele acestuia. La modul concret, industrializarea a reprezentat o treaptă a evoluţiei, mai ales pentru oraşele mici, transformate în scurt timp din sate înapoiate, unde încă se mai căra apa cu sacaua, în aşezări populate, cu locuinţe şi mijloace de petrecere a timpului liber, precum parcuri, săli, stadioane, restaurante, cinematografe. Are o anumită însemnătate chiar şi pentru cei care nu au prins în totalitate sau deloc era industrială, care nu au putut vedea dezvoltarea oraşelor până la apogeu sub impulsul industriei, dar care observă în prezent decăderea acestora odată cu dispariţia ei.

Şi într-adevăr, dintre toate lucrurile pe care le-a ridicat comunismul, acest subiect legat de industrie a devenit cel mai sensibil în rândul populaţiei, iar aici nu sunt incluşi doar acei nostalgici ai vremurilor, cât şi cei care arată repulsie faţă de vechiul regim. Se observă şi în modul în care televiziunea dezbate această problemă, deplângând soarta unor fabrici şi oraşe. Pe lângă faptul că asigura traiul locuitorilor şi conferea o anumită stabilitate, fabrica avea şi rolul de a-i învăţa pe oameni să cunoască respectul pentru o muncă echitabilă, în care ştiai că ai şanse să fii răsplătit pe măsura efortului. Astăzi, a mai rămas doar numele acestora şi amintirea unor vremuri apuse, marcate de rămăşiţele unor coloşi industriali, lăsaţi de izbelişte, pentru care trecerea anilor devine tot mai necruţătoare.