Turist străin în București

Contrar obiceiului, am să încep să vorbesc despre călătoria din Italia cu sfârşitul acesteia. În urmă cu o săptămână, mă întorceam în România, după un zbor lin şi o vacanță reuşită. Părăsisem de dimineaţă Milano, unde am avut şansa de a prinde pe tot parcursul şederii o vreme caldă, specifică sfârşitului de primăvară de la noi şi ajungeam la Bucureşti, într-o zi ca de noiembrie, ploioasă şi rece. Eram acum pe aeroportul din Otopeni, despre care am avut întotdeauna o părere bună, nu prea aglomerat, care oferă condiţii decente şi nicidecum nu se numără printre obiectivele care să ne facă ţara de ruşine, în ceea ce priveşte infrastructura. Cu toate acestea, în acea zi aveam timp să îi observ şi unele deficienţe. La Bergamo, după controlul paşaportului, îmi vedeam în scurt timp bagajul pe bandă, iar în 5 minute eram deja în drum spre Milano, pe când la noi a trebuit să aştept aproape 20 de minute pentru bagaj, pe o bandă unde se amestecau cu genţi venite de la Munchen şi Moscova. Este dificil de asemenea şi să te orientezi spre staţia de autobuz, unde nu există semne prea clare sau bine amplasate.

Cum nu era nimeni care să mă aştepte la aeroport, iar varianta taxiului până în oraş nu este o afacere prea bună pentru client, am urcat în autobuzul 783, care avea să mă lase la Piaţa Unirii. Era aproape de plecare şi doar două locuri mai rămăseseră libere, pe ultimul rând cu patru locuri din maşină. Ne-am aşezat pe acele locuri, deoarece ştiam că nu va ajunge prea repede la destinaţie, iar în faţa noastră stăteau doi cetăţeni ialieni, un bărbat şi o femeie, cuplu undeva la 30-35 de ani. Cum nu prea era spaţiu, bagajele le-am pus undeva mai în spate, la vedere, deoarece aceste autobuze expres sunt identice cu cele care transportă persoane în interiorul oraşului şi nu sunt prevăzute cu locuri la cală.

Deşi nu mă uitasem la ceas, aş spune că acea călătorie a durat mai mult de o oră, poate chiar undeva la o oră şi vreo 20 de minute. Suficient timp cât să determine omul să-şi găsească noi activităţi. Când eram pe la ieşirea din Otopeni, femeia italiancă din faţa mea, care până atunci vorbise de zor cu bărbatul de lângă, care era probabil soţul ei, a decis să mă roage să o ajut cu unele indicaţii. A deschis discuţia în limba engleză şi în felul acesta a continuat aproape întreg dialogul. Aveau nevoie să ajungă la Piaţa Universităţii. Ar fi vrut să îmi arate harta pe telefon, i-am spus că nu este nevoie, că o să le spun când trebuie să coboare. Se cunoştea faptul că nu veniseră prea bine documentaţi în România, întrucât se arătau foarte surprinşi de unul dintre aspectele vieţii cotidiene, cu care noi suntem obişnuiţi în capitală. A stat câteva momente pe gânduri şi apoi m-a întrebat:

-Tot timpul aveţi traficul ăsta? referindu-se la aglomeraţia de pe şosele.

-Da! În timpul săptămânii lucrătoare, este aglomerat aproape tot timpul. Vă vine sau nu să credeţi, sunt momente când poate fi chiar şi mai rău de atât. De altfel, se spune că este unul dintre cele mai aglomerate oraşe din Europa ca trafic rutier.

-Când este cel mai aglomerat? întrebându-mă, foarte interesată.

-Adesea pe la orele dimineţii, să zicem între 07 şi 08, dar şi după-amiaza, în jur de 17. Are legătură cu momentele în care oamenii pleacă şi se întorc de la locurile de muncă.

-Da, da, am înţeles!

Cumva mă deşteptasem şi eu după aceste întrebări sau mai corect spus conştientizam cât de bine mi-a prins concediul. Stresul cauzat de astfel de situaţii îl simţeam mult mai moderat. Acum, un blocaj în intersecţie reprezenta poate un prilej de a-mi reaminti cât de grandioasă şi însorită era Genova pe care o văzusem cu o zi în urmă. Şi într-adevăr, situaţiile aparent dificile rămân aceleaşi, numai felul în care noi le privim diferă. Era totuşi genul acela de zi în care nu îţi doreşti să fii ghid de ocazie pentru nişte străini care abia au aterizat în România, poate pentru prima oară. Dacă am putea vreodată să asociem apa cu mizeria, era exact acea imagine pe care o crease ploaia, ce încă nu se oprise, iar în denivelările asfaltului se formaseră acele ochiuri, în care apa bălteşte, cum spunem pe româneşte. Acest peisaj care nu ne face cinste era completat de prezenţa oamenilor în pelerine care încercau să măture apa care se strângea în apropierea staţiilor. La un moment dat, văd cum noile mele cunoştinţe din Italia încep să se arate mirate de un prim obiectiv notabil care se înfăţişează în Bucureşti. Eram în apropiere de Piaţa Presei Libere:

-Uite, Alessandro, ce clădire mare! Acolo e Parlamentul? uitându-se apoi la mine, pentru un răspuns.

-Nu, nu este Parlamentul! Acolo este Casa Scânteii.

-Este cumva o catedrală? mă întrebă pentru prima dată soţul ei, căruia acum îi ştiam numele.

-Este o clădire din perioada comunistă, era sediul ziarului Scânteia, ziarul de casă al partidului. E folosită și astăzi în același scop, sunt mai multe ziare care își au sediul aici. Este inspirată după modelul arhitectural al Universităţii Lomonosov din Moscova, iar dacă mergeţi în Polonia, la Varşovia, o să vedeţi şi acolo o clădire asemănătoare, Palatul Culturii.

-Da, interesant! Bănuiesc că Parlamentul este mai mare, nu? mă întrebă ea.

-Da, mult mai mare...

Mi se păruse inutil să le mai redau şi acele detalii legate de dimensiunile uriaşe ale Parlamentului, cunoscută drept cea mai grea clădire din lume şi a doua cea mai mare ca dimensiune după Pentagon. Astfel de lucruri ar putea impresiona copiii, însă în acel moment aveam în faţă doi interlocutori care, în ciuda întrebărilor uşor naive, chiar amuzante pe care mi le-au pus, mi se păreau nişte oameni educaţi şi de o bună condiţie socială.

-Ce ar fi interesant de văzut în Bucureşti? mă întrebă italianca, ceea ce mărturisesc că m-a făcut pentru scurt timp să nu am idee ce să îi recomand, uitându-mă îngândurat spre persoana care mă însoţise în vacanţă.

-Cât timp staţi aici?

-Mâine plecăm! răspuns care m-a nedumerit şi mai mult

-Aţi putea să mergeţi pe Calea Victoriei, acolo sunt câteva clădiri remarcabile de văzut. Ce este Via del Corso pentru Roma, aici la Bucureşti este Calea Victoriei.

-Si ce ar mai fi de vazut, Parlamentul?

-Da, puteţi vedea şi Parlamentul, căci este destul de aproape. Iar dacă sunteţi în căutare de restaurante, baruri sau cluburi, aţi putea să mergeţi în centrul istoric. Sunt mulţi oameni străini care trec pe acolo.

-Vom ţine cont de sfaturi, mulţumim!

-Siamo in arrivo! Prossima fermata Universita. (Ajungem! Următoarea staţie Universitate)

Amândoi s-au arătat încântaţi, chiar exaltaţi că le-am vorbit şi în italiană, probabil și un pic amuzați, gândindu-se că poate am înțeles tot ceea ce discutaseră între ei până atunci. Lucrurile însă nu stăteau așa, întrucât accentul lor era diferit de italiana standard. M-au întrebat dacă am stat în Italia şi le-am spus că româna şi italiana au multe similitudini şi că, în general, este uşor ca român să înveţi italiana. În plus, ultimele două vizite la Roma şi Milano m-au ajutat în acest sens. Ca să ajungă de la Piața Romană la Universitate, autobuzului i-au mai trebuit încă 10 minute, prilej cu care oaspeții nostri au mai făcut o remarcă privitoare la intensitatea traficului. Începusem să vorbim atât în italiană, cât și în engleză, o alternanță care mi s-a părut foarte interesantă și oarecum mai ușor de mânuit, ca și când ar fi fost două dialecte complementare. Ba chiar femeia avea idee și de unele cuvinte și expresii românești, precum “frumoasă”, „mulțumesc”, „bună ziua” sau „la mulți ani”. Pe partea stângă a bulevardului se afla Biserica Italiană, asupra căreia ochii lor deja se ațintiseră și le-am spus că ar putea să o viziteze. I-am întrebat care este impresia pe care o lasă Bucureștiul la prima vedere, înainte de a-l parcurge la pas. Erau și ei nehotărâți cum să își exprime părerea, în cele din urmă mi-a răspuns bărbatul:

-Este un oraș destul de gri.

-Vă referiți la clădiri? l-am întrebat. Nu seamănă cu ceea ce sunteți obișnuiți în Italia.

-Da, clădirile! Poate ar trebui mai multă culoare.

-Domină arhitectura din perioada comunistă, cu toate aceste blocuri de locuințe pe care le vedeți. Din păcate, foarte puține clădiri istorice s-au păstrat, iar majoritatea acestora nu sunt întreținute sau aflate în ruină.

Mi s-a părut un punct de vedere foarte interesant, poate și prin faptul că un singur cuvânt monosilabic, gri, a putut să capete un sens pătrunzător și să descrie destul de bine, până la urmă, situația. Cunoșteau câte ceva despre trecutul din estul Europei, mi-au pomenit și de Ceaușescu și de revoluție, lucruri pe care le-am confirmat. Ajungeam în cele din urmă la Universitate, unde ei urmau să coboare. Ne-am mulțumit reciproc pentru ceea ce discutasem pe drum și ne-am urat o zi cât mai plăcută. Este ceva ce experimentasem și în Italia, dar care depășise cu mult celelalte discuții, în sensul că nu a cuprins doar banalități și indicații de orientare, ci a reprezentat pe alocuri un moment în care s-au întâlnit două culturi diferite. Am jucat un rol de mediator, încercând să redau cât mai obiectiv aspectele unei vieți în capitala României. În speranța că ei au rămas cu o impresie bună în urma discuției, aș spune că este necesar să ne cunoaștem țara, întrucât imaginea pe care aceasta o oferă la prima vedere trecătorului străin poate fi una care să înșele.